Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
de-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
și umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.
A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
înduioșat în suflet, că tu m-ai înţeles...
iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
părea-va o poveste ce frunzele o cânt...
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
înmărmurind la gândul nespusului noroc...
și geana-mi rourează o lacrimă de dor:
un sol, o întrupare a sfântului amor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează