Scrisoare mamei - Serghei Esenin

Tot mai trăiești, bătrână mamă?
Ție, cu supunere, mă-nchin!
Mica-ți casă, seara de aramă,
lumineze-o pașnic și senin.

Mi se spune că ești tulburată,
că ți-e dor de mine ne-ncetat,
că ades bați drumul, supărată,
în paltonul vechi și demodat.

În albastre seri ți se năzare
gând pustiu, ce lacrimei dă val,
că la crâșmă-ntr-o-ncăierare
mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
gândul tău, ducându-l spre prăpăd.
Nu-s bețiv chiar în așa măsură
ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut, mi-i inima duioasă,
am un vis, un vis pe care-l storc;
să mă smulg din dorul ce m-apasă

și la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni, pe când răsfață
pomii-n floare, satul meu tăcut;
dar să nu mă scoli de dimineață,
cum opt ani în urmă, ai făcut.

Nu trezi deșertăciunea crudă,
nici regretul că mă risipesc,
prea devreme, pierdere și trudă,
mi-a fost dat, trăind, să pătimesc.

Să mă rog, tu nu-mi mai da povețe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi ești reazem la tristețe,
numai tu dai vieții mele, rost.

Fie-ți deci, neliniștea uitată,
nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
nu mai bate drumul, supărată,
în paltonul vechi și demodat...

(Traducere de George Lesnea)