Iar din tăriile albastre
încet s-a fost desprins o stea,
ca tremurarea unui zâmbet,
ușoară, blândă strălucea.
Și s-au pornit drumeții degrabă
trei oameni buni ai lumii rele
legându-și viața și norocul
de razele acelei stele.
Șirag de nopți purces-au cale
pân’steaua s-a oprit în nori,
deasupra unei strungi in vale
lâng-o colibă de păstori.
Ei au deschis și pe otavă
văzând un copilaș blajin.
În revărsare de lumină
și-n albe scutece de in.
Bătrânii crai, stăpâni cu steme,
în oaste și-n războaie tari,
îngenunchind sfioși grăit-au
copilului cu ochii mari:
"Tu ești plinirea hărăzită
de visul tinereții noastre,
noi suntem umbra ce se sfarmă,
tu, - domnul zărilor albastre!"
Era atunci mai mică lumea,
dar, uite, trei oameni au fost,
să-i înțeleagă acelei stele
neînțelesul tainic rost.
Azi de s-ar naște alt Messia
și-o altă stea s-arate locul,
n-ar fi un singur om să-și lege
de licărirea ei norocul.
Căci alte vremi umblau odată,
când se-ndrăgeau de stele unii,
și alte azi, când cred în stele
numai poeții și nebunii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează