Când într-al patrulea cer al nopții
când într-al patrulea cer al nopții
lunecă în rotundul ochiului meu
auzit-neauzitul-văzut-nevăzut
ecou bănuit sau reflex ștergând
luciul negru cilindric al tunelului
(vibrație – vuiet de scoică
fulgerare de stea apusă
fluorescență de magmă
sau însuși sunetul primordial)
eu știu că undeva s-a întâmplat ceva
radical ca o naștere sau moarte
(sau ambele laolaltă)
o ruptură o năruire o explozie
o surpare din temelii
știu că o identitate a fost recuperată
(sub un alt chip și poate sub alt destin)
un sunet un licăr o pauză o sticlire
o silabă o iradiere înseamnă că
o rătăcire difuză a luat sfârșit că
o rază de lumină – un sens s-a născut că
pământul-cerul-apele au fost cutremurate
sub bice sonore și bice solare că
poarta dintre Afară și Dinlăuntru s-a năruit că
ecoul și-a adăugat consoane și
pâcla fluidă se revarsă-n tipare de forme că
alte porți cât un orizont se deschid
spre țărmul de nașteri și spre țările lunii
spre plaje de foc și tărâmuri de-amurg
cuțite-fulger sfârtecă
trupul flasc și inform de tenebre
tăcerea se zguduie-n sunetul secundar
și noaptea universului se destramă-n cristalinul meu
în penumbre-n semitonuri în culori
se risipește ca un vaier în pâlnia auzului meu
și eu îmi amintesc Tabla de smarald a Muntelui
(„la început a fost Cuvântul”)
și mă întreb dacă filtrele din cel mai pur cristal
ale retinei mele
n-ar fi fost așezate-n lucrare
cu știința sublimei arhitecturi a vocalelor
și mesagerii semnalelor De-afară n-ar ști
unde să alerge să le transmită Dinlăuntru
Cuvântul ar mai avea contur
Conturul s-ar mai detașa din scurgerea difuză
Difuzul ar mai constitui în camera obscură a ochiului
meu
Cuvântul-Lumină?
1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează