Eram închis în propria mea capsulă.
Inima îmi funcționa bine și adeseori
mi-ar fi plăcut s-adorm înapoia ei
obișnuit cu bubuiturile neregulate
ale timpului interior.
Dar, fiecare secundă îmi era drămuită,
și n-aveam răgaz
nici atât
cât mi-ar fi trebuit să scriu o literă.
Dacă muream, eram bun mort,
chiar erou.
Tot ce făceam se balansa
în bătaia liniștită a stelelor.
Atârnam de un cârlig al destinului.
Zilele roșii îmi picurau din beregată
Dar iată, ei au venit
și m-au scos din capsulă.
Mi-au invitat sufletul să petreacă
oriunde, numai în trupul meu, nu.
Și sufletul eliberat, deodată
a avut timp,
a scos pomul cu păsări la iveală,
s-a albit de lună.
Ar fi vrut să fie el însuși o sferă,
iar spre propriu-i trup privea scârbit
ca la urât mirositoarea arca a lui
Noe.
A-nceput să se lenevească, să aibă îngeri,
să se-ndoiască de existența destinului.
O, trist caracter!
Mai bine ai fi stat acolo-n mit
sub cheia întâmplărilor și-ai fi rămas pentru tine,
numai atât cât să poți adormi și visa
nedeslușita lumină a nașterii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează