ieșise biata floare,
trezită, din somn dulce,
de-o rază-nșelătoare.
Un vântuleț șăgalnic,
încet o legăna,
și soarele, din ceruri,
ce dulce îi zâmbea.
„Sărmană Viorică
la noapte n-ai gândit?
Departe-i primăvara
și viforu-i cumplit!
De moartea cea amară
cu ce te-ai apăra?”
Stejarul plin de milă
pe floare-o întreba.
„Eu m-am gândit la noapte,
la vifor, mă gândesc.”
- Răspunde mica floare -
„dar, nu vezi că iubesc,
Și nu vezi dragul soare?
O las! - dac-aș muri,
cu dulcea-i sărutare
din moarte m-ar trezi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează