Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
ca frunza bolnav-a carpenului sur
cecse desfrunzeşte, scuturând în sus
foile,-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
vie să asculte-ndemnul ne-nțeles,
și cu ochii-n facla plopilor cerească
să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează