Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară spunse poetul şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
cu toată ora târzie
veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
și să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
și contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
cineva fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
ușile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează