Iarna cu zăpezi de argint... - Adrian Maniu

Iarna cu zăpezi de argint are să vie...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit!...
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe - dacă le mai ții...
Vai, ce amară doctorie!...

Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Știu... obrazul tău, atât de luminos,
ca iarna de argint, iubită ție...
n-am să mai calc niciodată pe jos
ar trebui, cineva să mă ție.

Ziceau să mă hrănesc mai bine...
și gura ta e sânge foarte sănătos...
tu însă n-ai de ce să vii la mine;
să-mi scrii o vorbă - ar fi prea frumos!

Vai, câteva minute să stai!
de gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineață...

Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi...
le-ai crede aceleași jucării...
ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun!...

Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine - și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă...

Odată, însă, are să mă înțeleagă...
puternic am să-i cad în genunchi - pentru iertare
eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“sunt a ta pe viața-ntreagă”
nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată...
cum sunt fulgii, albi în vijelie...