Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare
și nu e fericire deplină pre pământ;
un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
din data când se naşte şi până la mormânt!
Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
la altul în natură cu greu a mai zâmbit;
Și iată că el singur a scris cu-amărăciune,
târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
deplină fericire supt soare n-am aflat!”
Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!
Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
în urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
simțirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.
Un trântor suge mierea ce crudele albine,
zburând în armonie mai multe zeci de mii,
adună dimineaţa, în oarele senine,
când soarele străluce pe verzile câmpii.
Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.
În gura-i pângărită de false jurăminte,
bucată neiertată de lege n-a întrat,
iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.
Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
și nu e fericire deplină pre pământ;
un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
din data când se naşte şi până la mormânt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează