Sărăcia cea flămândă
ca pușcașul stă la pândă,
cu cocoșul ridicat:
dintr-un deget o mișcare,
glonțul zboară cu turbare
și vânatul a picat!
Munca tare, munca deasă
numai dânsa nu mă lasă
zbuciumându-mă să pier:
tocmai astfel altădată
o cămașă ferecată
apără p-un cavaler!
Dar junia mea, o, Doamne,
face loc zbârcitei toamne:
bătrânețele-au sosit!
Zile reci și fără soare,
ca un negru șir de cioare
pe cadavrul părăsit!
Munca geme și suspină
și se roagă la odină,
invalid neputincios,
care după lungi campanii,
când apar din nou dușmanii,
fără voie cade jos!
În zadar ca mai-nainte
îmi azvârl trudita minte
colo-n sferele de sus:
ea se-nalță o bucată,
și s-afundă desperată,
ca lumina în apus!
Totuși, surdă la durere,
lumea strigă, lumea cere,
lumea strânge birul ei!
Dându-i spirit pentru pâine,
ea-ți dă oase ca la câine:
schimb de cărnuri și idei!
Și de ți-a secat izvorul,
te turtește cu piciorul,
scuipă ca-ntr-o cârpă rea;
căci pe lume n-o atinge
ca fitilul, ce se stinge,
ars-a numai pentru ea!...
Sărăcia cea flămândă
stă ca un pușcaș la pândă,
cu cocoșul ridicat:
dintr-un deget o mișcare,
glonțul zboară cu turbare
și vânatul a picat!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează