În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
a ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat -
și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
de când cu oastea-i, falnic, ursitul meu,Voievodul
purces-a să înfrunte păgânele urdii;
din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
de-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
și eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează