Cântece - George Coșbuc

XXXI
Mama zice din Scriptură:
Dacă doi prieteni ai,
vrând să dai a ta avere
unuia, cărui s-o dai?
Unul tace, altul cere;
cest din urmă-i prefăcut
dă-o dar cui n-a cerut!

Eu explic cuvântul mamei:
Mamă, eu te-am priceput!
Tu-mi ești dragă, tu și-o fată!
Tu-mi tot ceri să te sărut,
ea nu-mi cere niciodată.
Și, după scriptura ta,
ghici, pe cine-aș săruta?

XXXIV
Era în noaptea Învierii,
îngenuncheatului popor
i se cânta legenda sfântă
a marelui Mântuitor.

Nepăsător eu stam de-alături
privind modernii cărturari
o copiliță-ngenuncheată
mă tot privea cu ochii mari.

Văzând că singur în picioare
așa nepăsător rămân,
mi-a zis naiv și cu mustrare:
Da ce? Matale ești păgân?

A fost un fulger mititica
și în genunchi eu am căzut
ca un fricos în fața morții;
și-n clipa asta am crezut!

XXXVII
Când vii, la pălărie port
și eu o floare;
când îmi zâmbești, în pieptu-mi mort
răsare soare;
neliniștit când te aștept,
ah, cum mă doare;
și când nu vii, simțesc în piept
că viața-mi moare!

XLII
Pe Bistrița, cântând
o tânără fecioară,
în vânt având vestmântul
și-n păr vuindu-i vântul,
cu pluta ei ușoară
trecea-n amurgul zilei
pe Bistrița cântând.

Închise între stânci,
sălbaticele ape
gemeau ca-n agonie,
albastre de mânie,
izvindu-se să scape
cu vuiet și cu vaiet
închise între stânci.

La cârma plutei sta
copila zâmbitoare:
mireasă-i astă fată
cu moartea cununată,
și-n stingerea de soare
parea un chip din basmuri
la cârma plutei sta!

Privind în urma ei,
vedeam cum dânsa trece
râzând pe lângă stâncă
de nu venea adâncă
din ceruri noaptea rece,
și-acum aș fi acolo
privind în urma ei!

XLIV
Tu, ulciorule de lut,
am avut aceeași soarte
amândoi dintru-nceput
eu din tine m-am născut
și de-a pururi după moarte.

Iar vom fi același lut!
Astăzi plâng și te sărut,
că-mi ești singurul meu bine
și ești lut și tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
dar o soartă-ntâmplătoare
te-a făcut ulcior pe tine:
om pe mine m-a făcut;
ah,  întors era mai bine!

XLV
Toamna târziu,
în noaptea cu lună,
cum vâjâie codru
și geme, și sună!
Din nordul cu neguri
un vuiet răsare,
și vine, și crește
mai uite, mai tare:
iar codrul aude,
puternicul rege
aude prin noapte
și bine-nțelege
al oștilor vuiet
din norduri pornite
el vrea să răscoale
puteri obosite
și-njură și urlă,
că-și simte pierirea.
Și galben se face,
nu poate s-adoarmă,
nu-și află nici pace,
și tremură codru
cu inima ruptă
de spaimă, se zbate,
cu vântul se luptă,
pocnește și sună
și-și urlă durerea,
căci vântul îl prinde
și-l strânge de mijloc,
topindu-i puterea!
Și codrul se-ndoaie;
și-l biruie vântul,
râzând, îl sugrumă
și-i rupe vestmântul,
și părul i-l smulge
și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
pe deal și pe luncă:
grăbitele păsări
cu vuiet aleargă
și norii vin stoluri
pe-ntinderea largă,
de spaimă s-ascunde
pârâul sub gheață
și regele codru,
din ultima viață,
suspină văzându-și
pustiul, și geme,
și cade pe spate,
și moare cu fruntea
pe pieptul naturii,
și moare natura
de jalea pădurii
în toamnă târziu!