Cazi, inimă, din pomul timpului,
voi frunze, cădeţi din ramurile reci
pe care le îmbrăţişa odinioară soarele,
cădeţi, cum lacrimi cad din ochiul larg deschis!
Încă flutură zile întregi în vânt şuviţa
peste fruntea bronzată a zeităţii locului,
când sub cămaşă pumnul deja
apasă rana larg deschisă.
De aceea fii tare, când spatele fraged al norilor
se apleacă iar înspre tine,
ia-l pentru nimic, când Hymettos
îţi umple încă odată fagurii.
Căci puţin preţuieşte localnicul un pai în secetă,
puţin e o vară în faţa marii noastre seminţii.
Şi ce dovedeşte inima ta?
Între ieri şi mâine pulsează
neauzită şi străină,
iar ceea ce bate
e deja căderea ei în timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează