Afară-i noapte neagră, vijelie...
se tângueste vântul prin cotloane;
adoarme-acum, ca un copil cu toane,
acum pornește iar, plin de mânie.
Eu stau la foc, trudit de insomnie,
ascult cum bate ploaia la obloane,
visez... și’n vis mă chiamă dragi icoane
din țara Doinei, dulcea Românie.
Văd copilași pe ulițele ninse
umblând cu Steaua și cu Moș Ajunul
și-aud departe-un cor de glasuri stinse.
Aș vrea s'alerg spre ei, să-i strâng în brață,
să-i dăruiesc... dar nu mai e niciunul...
și-o lacrimă mi-alunecă pe față...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează