(După Leconte de Lisle)
Mă soarbe pâcla sură pe nesimțite-n jos!
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece...
cu roua voastră, codri, setea-mi stingeți -
o, pașnic cer, strecoară-ți raza rece...
Să uit de mângâierile deșarte,
ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
o, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
spre neștiute lumi, departe, du-mă.
Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
de șoapte-acelorași dorinți eterne,
atunci, învinsele-ți aripi, o, suflet,
spre pradă golului adânc le-așterne.
Iar Moartea, irosind cenușa vieței,
în noaptea-i pașnică mă ție-ascuns,
tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
repaosul ce viața mi l-a smuls...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează