Se lasă pâcla sură pe nesimțite-n jos
și-n limpede albastru blând luna se ivește;
iar nemișcata pânză de apă-ncet albește,
se pare-un zori de ziuă blajin și somnoros,
Și se desface-n tihnă pustie și adâncă
singurătatea albă a-ntinsului neant!
Doar tremurul de trestii pe țărmul celălalt
o turbură o clipă, sunând din stâncă-n stâncă...
Apoi, se stinge totul în albul somnoros,
se țese parcă moartea din liniștea pustie -
și-i noapte, o dulce noapte de toamnă ce te-mbie
în golul veciniciei să te cobori voios...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează