pentru strigătul inimii puse,
crescură în curtea ta plopii.
Vârful lor astăzi ce sus e!
Caut în van să găsesc pentru ce
poruncă veni să fie tăiați.
Vină nu le descopăr, decât că deasupra
stele și nori le sunt frați.
Gând de osândă le pune orașul
svelților plopi, ce crescură-n senin.
Să fie pentru că zilnic mai grea
umbra lor cade pe zidul vecin?
Lîngă adâncul îndureratului fluviu al timpului,
ce sfarmă frumusețea și-o duce,
e casa ta. Plopii mai stau,
dar mîne securea-i doboară în cruce.
Prin ani, pe la poartă-ntr-ascuns,
ocolind, voi mai trece ades.
Cutremurând-mă-n noapte, mut voi gândi
din toate, vai, ce s-a ales!
Și-amintindu-mi de plopi, voi cânta:
vina lor, singura vină, era
că frunza le tremura
ca inima-n oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează