O, tinereţe părăsită -
ca o ghirlandă ofilită -
iată că vine vremea îndoielii,
disprețului şi bănuielii.
Priveliştea-i cu văluri grele
și săngele e fluviu-înşelător -
sub pomul înflorit de stele
e-un clovn, unic trecător.
O rază rece învăluie şi-alină
decorurile, faţa ta streină -
un ţipăt scurt, un foc de revolver,
surâde-n umbră un portret stingher.
E spartă sticla ramei de argint -
nedeslușită-n vânt, o melodie
ezită între somn şi gând,
între ce-a fost şi ce-ar mai fi să fie.
O, tinereţe părăsită
ca o ghirlandă ofilită -
iată că vine vremea serii,
regretelor şi-ngândurării.
Aproape toţi marii poeţi ai Franţei au fost cel puţin condamnaţi, exilaţi sau închişi. Charles D’Orléans a trăit în captivitate, François Villon a scăpat ca prin minune de spânzurătoarea ce-l urmărise de-a lungul vieţii, fiind în mai multe rânduri condamnat şi închis. Clément Marot între exil şi puşcărie, André Chénier decapitat, Nerval închis, Hugo exilat, Baudelaire condamnat penal, Verlaine puşcăriaş. „Hélas! La France n’est pas poète!” exclamase autorul Florilor răului. În plin secol al XX-lea, Guillaume Apollinaire, poate ultimul mare poet francez, a trebuit să poposească şi el în temniţă fie şi pentru puţină vreme, ca şi când soarta lui ar fi fost silită să plătească tributul acestei funeste tradiţii. Implicat pe nedrept în furtul unor statuete de la Luvru, tocmai în perioada când prima răpire a Giocondei avea să alerteze autorităţile, poetul care pe atunci nu era încă francez, deşi îmbogăţise poezia Franţei cu piese capitale, a părăsit puşcăria numai după insistentele intervenţii ale confraţilor săi. Dornici, ca de obicei, de elemente biografice spectaculoase, unii au şi scris că fusese arestat chiar lângă marele muzeu, în timp ce ieşea cu o statuetă în braţe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează