Câte lucruri mi-au părut sublime,
demne de lacrimi abundente!
Care erau?
Îmi amintesc lacrimile
şi introspectele podişuri
prin care-şi săpau albia.
Dar fără nume rămân aceste râuri.
Înăbuşite şi surpate, pierdute rămân.
Mai mari decât cele plânse
erau lacrimile ce le plângeau.
Iar imaginea lor, privind îndărăt,
e solitudinea curgând fără sens:
hartă inutilă ce lepădăm
în marginea drumului,
în lungul periplu
spre nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează