Unde s-au dus cuvintele pe care le-am rostit,
melodioasele vorbe de dragoste unde-au putut să dispară,
și unde-au pierit sibilinele şoapte de taină şi rugile mele,
și cuvintele care-mi purtară spre oameni durerile-adânci?
Unde s-au dus cuvintele când strigam: O, frumuseţe neasemuită!
Și vorbele negre de ură adresate duşmanului -
unde-au zburat cele de bucurie sălbatică - unde-s uimirile
străvezii şi albastre ca zveltele flori de iris?
Unde s-au dus potolitele vorbe care-mi spuneau îndoiala şi teama
și unde-i amarul reproş şi superbul cuvânt al trufiei
și vorba de laudă urmându-te ca o trenă de aur
și singuraticul da sau nu după mari şi-ndelungate ezitări?
Unde s-au dus cuvintele spuse, cu grai sau în gând mie însumi
și unde-i pustiul delir din trecutele ceasuri de febră -
și ţipătul şi blestemul şi-nduioşarea şi tristul oftat
după care s-aşterne din nou fumuria tăcere?
Unde-au pierit toate-acestea şi altele-n şir fără număr?
Vântul în zbor le-a purtat înălţându-se - vântul le-a dus în azur,
vântul şi spicul omătului, vântul şi cântecul cucului
sus în azur, în tăcutul azur.
(Poezie din volumul „Fiul risipitor", 1964)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează