Ca o barcă-n legănare
trece-ncet pe malul mării...
valurile i se-închină...
și prin umbrele-nserării
lasă-n urma ei pe zare
dungă albă de lumină...
Pare-o arătare rară
ce din ceruri se lăsase
să-nălbească lumea noastră...
spuma hainei de mătase
cum se scaldă-n vânt de sară
face marea mai albastră...
Nici n-o simte malul verde
cum îl calcă de uşoară;
joc fantastic de lumine...
cântă-ncet... şi cum coboară
vălu-i flutură şi-i pierde
cântecul în falduri line!...
A ajuns acum pe plaje,
pe nisipul cald şi moale,
ca din spumă răsărită...
marea în şoptiri domoale
și uimită ca de vraje
se retrage aiurită...
Şi-apoi fărâmată-n spume
se repede-ntunecată;
clicotind de furioasă...
e iubita mea ce-odată
m-a făcut să plâng pe lume...
iart-o Mare... că-i frumoasă!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează