I.
Cu soarele ce prinde să răsară
răsar mereu surâsuri de Dalile,
ce ne-amăgesc de-alungul unei zile,
ca să ne lase singuri mai pe sară...
Simţim atunci şi visuri şi idile
și le vedem cum ni se ‘ngroapă iară
în adâncimea liniştei de-afară,
lucind tot mai puţin... şi mai umile...
Şi azi aşa… si tot aşa de-apururi;
ne facem cârji de umbre şi himere,
ca să urcăm al zilelor calvar...
Târziu, printre noptatice contururi...
privim cum ni se ‘neacă în tăcere
o zi pierdută iarăşi în zadar...
II.
Mă scaldă noaptea-n apa-i de hodină
și-n zori, ca din botez, mă scol curat
Şi bun ca un copil nevinovat,
pornesc suişul vesel de lumină.
Dar voi… cu sufletul înourat
mă-nlănțuiți în hora-vă meschină...
și cine poate să-mi găsească vină
că mă trezesc un rău şi-un ne’mpăcat?
Pe lună doar mă regăsesc eu iară...
un răsfăţat al nopţilor de vară,
un Dumnezeu din zare până-n zare...
Şi-atunci vă văd venind ca nişte hoţi,
târându-vă păcatul spre iertare...
și... de pe tronui meu vă iert pe toţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează