Te-nnăbușai în pâcla încinsei atmosfere,
O! Tu, noian de lavă ce-aveai să fii pământul;
făptura nu sunase din trâmbiți de cratere,
nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul...
Ce surdă clocotire, ce-nceată așteptare
sub aburii roșiateci, sub aburii de fier,
când înspre noi tărâmuri vroiai o revărsare,
când, oprimat de umbră, tu presimțeai un cer!
Dar se desprinse vălul, și-o boltă-ndepărtată
din zâmbetu-i albastru desfășură spre tine;
o clipă-a fost... și totuși, sclipirea ei curată
te-a înfrățit de-a pururi cu sferele senine.
De-atunci, spre-o altă lume fluida-ți formă tinde...
cu slava-ntrevăzută un dor fără de sațiu
ar vrea să te-mpreune... și, ca s-o poți cuprinde,
tentacule lichide îți adâncești în spațiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează