Copacii împlinesc splendoarea toamnei,
potecile pădurii s-au golit;
în amurgul de octombrie în lac
se oglindeşte-un cer încremenit;
pe întinsul apei, printre pietre,
plutesc cincizeci plus nouă lebede.
Au trecut nouăsprezece toamne
de când le-am zărit întâia oară;
abia le numărasem, când brusc,
într-un singur val, le-am văzut cum coboară
prin aer cu-alura navelor în drum de capă
și-n sparte cercuri aterizează-n apă.
Am urmărit un timp aceste frumoase păsări
și-acum am inima-întristată.
Nimic nu mai e cum a fost când ascultam
pe mal, în amurgul de-altădată,
ritmul de inimă-ale aripilor vibrând sonor -
când călcam prin iarbă cu pas sprinten şi uşor.
De neînvins, iubit lângă iubită,
lopătează în răcoarea apelor albastre;
mereu aceleaşi, împreună pe apă sau în zbor,
ele nu cunosc bătrâneţea inimii sihastre.
Oriunde s-ar afla, în aer sau pe ape,
iubirea şi lupta le vor găsi aproape.
Acum plutesc pe apa liniştită
misterioase şi fermecătoare;
sprece fluviu sau lac se vor grăbi-ntr-o zi,
încântând alte priviri, în alba lor planare?
Se va-întâmpla oare-n aceeaşi oră când, cu mirare,
voi descoperi că stolul a zburat spre altă zare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează