Aud cum calcă noaptea în peisagiul vieții
cu gesturi de pisică și gânduri de apus
cum sfâșie lumina întunecând pereții
cum șterge, cum înghite, cum pradă ca hereții,
cum urcă și coboară în leneșul oraș.
O singură culoare în atmosfera gravă
se-ntinde ca o pastă de fum întunecat,
și mintea își ïnchide corola ei concavă,
și trupul nu-și mai poartă - și gânduri de otravă
trufașul pom, cu fructe de aur și păcat.
O mână uriașă de tragic Discobol,
zvârlind în sferă discul de negură enorm
desprinde infinitul și-l scutură în gol,
și-l leagănă, și-l poartă, ca păsările-n stol,
și-i picură parfumul pe pleoapele ce dorm.
Mă simt așa stăpână și mi-e atât de bine
în noaptea ce exală parfum de infinit
și nimeni nu mă vede că mă cobor în mine
că m-am desprins o clipa din mâinile străine,
și intru-n nepăsarea inertului granit..
Așa necertată, vreau să rămân stăpână,
vreau să rămân în mine, închisă ca-ntr-un turn:
să mă ascult vorbindu-mi și să conduc de mână
lăuntrica-mi ființă, ce plânge să rămână
întemnițată-n mine, ca-n cercul său, Saturn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează