cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline,
cum mi te-aşterni pe rană când zbuciumarea tace
împrăștiind odihnă şi farmece senine.
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline!
În noi sunt suferinţe şi doruri seculare:
la raza ta de aur se liniştesc deodată,
ca urşii albi pe-ntinsul câmpiilor polare
când pe cuprinsul bolţii luceafărul se-arată.
O, gândul meu de seară, eşti piatra peste care
zidesc cu noi speranţe cetăţi ce nu s-or stinge,
adânca ta tăcere e-un câmp de germinare
în care va renaşte dorinţa de-a învinge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează