pe care bărci cu pânze alunece arar.
Să fluture zefirul în albele vintrale
și ochiul să le piardă uitându-se la ele.
Pădurea peste unde plecată înainte
adâncă şi-ntristată să stea în zăcăminte -
trecând prin frunzătura copacilor, suflarea
săfure din adâncul pădurilor răcoarea.
Iar mai departe munţii, zăpezi trandafirii
reverse din cratere cu clinele pustii
arunce pe întinsuri o străvezie pată
sub care doarmă apa, pădurea-ntunecată.
La ora-aceasta ceasul îl auzişi cum bate?
Cum uruie şi scapă din roţile dinţate?
Benedictin, din vraful de cărţi, eu mă ridic -
mă uit în depărtare şi nu privesc nimic.
Au ce cântări uşoare se iscă în adâncuri,
pe când alint cu palma mătasea de la ciucuri?
Aci, din mănăstire, fereastra dă pe lac -
răsar în încăperea pervazului sărac.
Din fundul de-ntuneric m-aplec pe jumătate
și-aud sub largul bolţii cum inima îmi bate.
M-aplec în adâncime şi mă ridic puţin,
ca un potir pe care o mână nu-l vrea plin.
Dar stau în nemişcare şi ochiul mi-l aţint
zărind trandafiriul zăpezii de argint.
Şi cad într-o plutire pe care n-o mai ştiu,
în apa de răcoare a spiritului viu,
Când pe întinsul luciu al apei de cleştar
apar vintrele albe cu tremurul arar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează