Arde-te-ar focu', că mă-mpungi,
mă sfredeleşti cu ţepii-ţi lungi
pe sub gingii şi mă străpungi
cu colţi de pilă,
ca joagărul!... de tot mă frângi
și nu ţi-e milă!
Când frigurile te-nfierbântă
ori junghiu-n coaste ţi se-mplântă,
mai vin vecinii şi-ţi descântă
din fundul ploştii;
dar o măsea când te frământă,
râd toţi ca proştii!
Îmi ies din minţi şi păru-mi smulg,
sparg scaune şi bale-mi curg,
iar pe la vetre, mai cu sârg,
mă râde satul;
să-i gâdile, la el în târg,
cu grapa, dracul!
Eu n-am dus lipsă de nevoi:
recolte proaste, focuri, ploi,
rușini şi nedreptăţi puhoi,
ca vai de mine.
Pe mulţi pungaşi şi pe ciocoi
i-am pus eu bine.
Dar dintr-al relelor răsad,
din câte mă vor duce-n iad,
și din năpaste câte cad
pe viaţa mea,
niciuna nu va-ntrece-n grad
măseaua rea.
O, duh al vrajbei, duh abraş,
ce prin coclauri caţi sălaş,
te-oi omeni c-un aldămaş
vrednic de-un prinţ,
dacă pe-ai patriei vrăjmaşi
i-atingi la dinţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează