Dumnezeu e surd
și când trebuie să-i spun ceva
îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
cu toţi surzii.
Dar mie nu-mi înţelege scrisul
și când îl văd cum se scarpină-n aureolă
în faţa unei conjuncţii,
mă gândesc că mult mai uşor ar fi
să i-o urlu-n ureche.
Asta şi fac,
dar Dumnezeu dă din cap
că nu-nţelege
și-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
tot ce vreau să-i spun.
Pe mine mă apucă disperarea,
ies în stradă şi opresc trecătorii,
punându-le-n faţă hârtia mea,
scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ
ca pentru ochii lui Dumnezeu.
dar oamenii nu sunt surzi,
ci numai grăbiţi,
și dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
mă roagă să le spun totul repede
prin viu grai.
Atunci mă pomenesc urlând
ca din fundul unei prăpăstii,
așa cum urlă Dumnezeu
când îşi face rugăciunea.
Şi de spaimă c-am asurzit şi eu
uit ce-am vrut să le spun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează