căci stelele înșeală, marea minte!”
Și ei plecat-au; iar spre largul mării
albastra noapte prinse să coboare,
sirenele chemau din țărmul zării
spre-a fundurilor magică splendoare.
Iar luna apăru: o lună plină,
ce poleia a undei nesfârșire
cu revărsări de-argint și de lumină,
dar glasul îi strigă ca prevestire:
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
căci stelele înșeală, marea minte!”
Și din a undelor prelungă îngânare
se ridica o blândă melopee,
pierdutul cântec rătăcit pe mare
părelnic precum este o idee.
Iar nava picurând încet vâslirea,
înainta pe-a marii încrețire,
lăsând pe valuri numai amintirea,
dar glasul îi strigă ca prevestirea:
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
căci stelele înșeală, marea minte!”
Și-a undelor puternică chemare
îl îmbia cu tremurări de gene,
iar Palinur aluneca în mare...
o, fermecatul cântec de sirene!
Și valul lin îl duse, tot îl duse...
tăcerea se întinse-n nesfârșire,
zadarnic nențelesul glas îi spuse,
în semn de-ntunecată prevestire:
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
căci stelele înșeală, marea minte!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează