iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii...
deși ştiam încă din leneşă tinereţe
că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe
n-au ce căuta în cadenţe:
că poezia ţine de esenţe.
Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,
îmi pierdusem - pe coridoare ori în săli - papucii
și-i căutam, deşi era ora de fizică,
deși acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,
de către ceilalţi versificatori din urbe,
ci că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe.
Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albaştrii
pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării
(adică şirurile de şepci atârnate de cuiere,
dacă-mi îngăduiţi această putere
de a da cuvântului o semnificaţie
alta decât cea oferită spre consumaţie),
știind prea bine că la o anumită etate
se poate căuta un nasture căzând în eternitate,
să poţi aşa-ntr-o doară să chemi pe Cineva,
prin candeluri o rază silind a furnica
și că poţi sări raiului ulucii
căutându-ţi papucii,
noaptea prin săli de marmură multicoloră,
cuprins de spaimă că n-ajungi la oră,
că poţi culege zilnic în geantă
câte-un bulgăre ori piatră boantă,
precum a făcut acel factor poştal -
(cu numele piesei de şah numită cal)
ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa -
un palat de-a pus jos toată Franţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează