Vis cu bufon - Leonid Dimov

În laptele dimineţii aceste
din oraşul climateric cu însuşiri alpestre
au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
de culoarea lor întunecată
pentru prăjiturile de ciocolată,
roz, cu scame de tăciuni
pentru prăjiturile de căpşuni,
verzui şi galben un pic
pentru prăjiturile cu fistic
și aşa mai departe.
Eu mă gândeam, bineînţeles, la moarte
când a intrat sunând din clopoţei, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
mort subit
pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
și pe dinăuntru şi pe dinafară,
un vulpoi de cârpă cu coada uşoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
era - dacă vreţi - o filozofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
că nu-l vede când se strâmbă-n spate
și presară boare tulbure pe linguriţele plate...
am început atunci să mănânc în cascade
cataifuri, baclavale, rulade,
simțeam în juru-mi umede boturi,
înghițeam în neştire bezele, pişcoturi
și creşteam, mă umflam ca un aerostat
cu bube dulci şi diabet zaharat,
acolo în munţii limpezi în zarea zmeurie
la masa pătrată din cofetărie.