Se revarsă din crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veșnic zâmbitoare
bătea la ușa lumii cu degete subțiri.
Și iată gospodina s-a înălțat pe scară
să pună sus în coșuri, un așternut bălan.
Și păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vieții și-a morții, la soroace,
din fiecare coajă ieși un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloșcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de praf de aur și aripi smălțuite,
avea un strai ca fumul și ochii mari și triști.
Iar păsările toate priveau spre el uimite
și-l ciocăneau toți puii pe câmp și-n porumbiști.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
și nu-și găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde și blânde mângâieri,
Venea și el sfielnic, cu ceilalți să se culce,
ca să-și aline trupul și sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povești.
Și ațipea pe scară, cu teama de jivine,
șoptind ușor: Mamico, de ce nu ma iubești?...
Însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,
priveau uimiți spre apă, din umbra de răchiți,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriți.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
prin papura foșnită de vânt legănător,
să-și vindece în larguri a sufletului rana,
în freamătul de unde și de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă sburau lumini...
atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape...
și dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cum se-auzeau de dulce! Și-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, strigă deodată: Mamă!...
și rămânea cu ochii căutători spre cer...
Așa trecură zile și nopți de-nsingurare,
și puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colțuri lupte și lăfăind în soare
șiraguri de mărgele și sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă și fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt și mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
și gâtul ca o harfa tăiată din omăt.
Păreau că-i sar pe umeri toți nuferii în salbe,
iar el, pornind pe ape, fără-a privi-ndărăt,
Porni pe lac departe, în pacea legănată
și toată vremea nopții plutii in depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul,
sfarmând un strop în ploape,
aripile de nuferi le desfacu ușor,
și, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Și nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă și fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
și-a dispărut în zarea eternei primăveri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează