dezastrelor mute din ultima seară...
pe buzele-mi roşii - apusuri de vară -
port urmele luptei pierdută-n palatul
eternului Mâine
și fostului Ieri!...
Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...
vai!... ultima seară ce trist se sfârşea...
te văd parcă şi-astăzi învinsă,
culcată,
pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,
cu pleoapele-nchise,
cu gura-ncleştată
și mâinile-n cruce ca două stindarde
salvate din focul cetăţii ce arde!...
Sărmană învinsă de însuşi învinsul
voințele tale...
supremă chemare
ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor...
lumină nocturnă de stea căzătoare...
pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul
dezastrelor mute din ultima seară
și-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară
cum plânge,
și-n urmă, cum moare-n palatul
eternului Mâine
și fostului Ieri!...
sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
și glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt...
un glas de frânghie şi-un glas de aramă
se zbat împreună,
și două sentinţe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
“Amantul te minte”...
“Amantul te minte”...
și-n viaţă, acelaşi etern Început
e doar profanarea acelor Sfârşituri,
trăite
și-apuse cu cei din trecut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează