I.
Mă duc spre țara unde chiparoșii
presară umbre-albastre, parfumate,
și unde își înalță nuferi roșii
din ape verzi petale sângerate.
De-acuma plec, mă doare-n suflet zborul
cocoarelor pornite într-acolo,
ducând cu ele viața și amorul:
ofrande albe zeului
Apollo.
În urma lor se stinge o bacantă,
în plâns nervos - corola de opale -
smulgând cununa frunzelor de-acantă,
în tremurarea degetelor pale.
De-acuma plec: mă cheamă melodia
tremurătoare a strunei de ghitară
știți voi ce sete simt de poezia
ce poartă-n sân eterna primăvară?
Mă duc: sub cer senin sorbi-voi sărutarea
ce blândă adiere-n zbor o poartă,
și-n urma mea, atâta doar: uitarea
așterne-se de-acuma peste-o moartă.
II.
Aud tremolul coardei de vioară,
în freamătul pădurilor murinde,
și-mi pare plâns de palidă fecioară,
ce-acum - amantă - tuturor se vinde.
Ea a venit cu corpu-ascuns în haină,
lăsând în cale urme de sandale;
dar voi, amanți, ați răscolit o taină
ce adormise-n visurile sale!
Și însetați de forma tinereții,
desprinsu-i-ați mantaua de pe umăr
O! Parc-ați vrut să-i luați respirul vieții,
în focul sărutării fără număr.
Și gura ei v-a-ntins-o tuturora,
în patima iubirii dăndu-și sânii
voi ați golit nectarul din amfora
din care se-adăpau de mult păgânii!
Târziu, în violetul înserării,
când amintirea-n zbor de aripi trece,
ea, singură, in liniștea uitării
își simte ochii stinși - și mâna rece.
În freamătul frunzișurilor pale,
e cântul unor vremi ce o-nfioară,
ca un concert al cărui tril agale
se stinge pe o stranie vioară.
A! Voi v-ați dus spre funduri de alee,
în gânduri cizelând o poezie
dar n-auziți? Vă cheamă o femeie
la cea din urmă clipă de beție!
Eu nu mai plec; ci lângă ea rămâi
ca-n vremea fericirii de-altădată;
rămâi ca să-i veghez la căpătâi
amantei care moare înșeată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează