Lăsați-mă cu trupul gol în soare.
Să simt stăruitoarea lui căldură,
cum își topește raza curgătoare,
ca fructul copt, ce se topește-n gură.
El îmi preface carnea în aramă
și-mi vindecă durerea de-a fi tină,
cad fulgii lui, pe șolduri, mi-i destramă
și-mi cresc pe umeri, frunze de lumină.
M-afund mereu în plaja aurită
ca să respir răsfrânta lui dogoare
și să-mi preschimb ființa zăvorâtă,
în planta desfăcută către soare!
Să-mi risipesc polenul cugetării
spre infinitul lumii vegetale.
Spre orizontul indecis al mării,
spre moartea furișată în petale.
Trăiesc o clipă nouă în natura
ce nu impune trupului meu - straje!
Și mă înalț, pe aripi de căldură,
în grâul copt și revărsat pe plaje.
Numai așa, desăvârșesc chemarea
ființei, ce-i creeaza voluptatea!
Și-apoi aștept, un gest să facă marea,
să mă cufunde-n ea - Eternitatea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează