În albastru, noaptea, cui i-a înflorit?
Ce vedea-vom oare înspre răsărit?
Tufele aprinse cu corole-n focuri
armei îi oferă, iată, iarăși jocuri.
Somnul îi fusese slujnicei poruncă,
fierul însă-l bate inima-i adâncă.
Luna doar privește- fără cap e cine? -
Apa cum o scoate sufletul din mine.
Astăzi, cu-al meu sânge, lumea ce-am gătit
face albă strajă celui nevenit,
celui ce din mâini si bucle aceste
dulce salvator inimilor este.
În casa pe care focurile-o ling
am putut al rozei timp să îl ating.
Ofilite-n palme ele-acum îmi dorm,
aninat în bârne al iubirii somn.
Ți-am schițat o rană, jos, lângă bărbie
rana sunt eu însumi, doare și e vie.
Când la fel cenușa îmi va fi cu-a ta,
poate-atunci regatul tău s-ar ridica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează