Cu ploi de-april şi cu-a lui mai căldură,
pe ulmul cel bătrân, de tot uscat,
şi-n două părţi de fulger spântecat,
câteva frunze verzi reapărură.
O, ulmul centenar pe cea colină
pe malul Dorului! Un muşchi gălbui,
pe trunchiul cariat şi găunos al lui,
albeaţa scoarţei astăzi i-o întină.
El n-o mai fi de păsări cântătoare
dorit, ca plopii de pe mal în care
atâtea ciocârlii se cuibăresc.
Armate de furnici curg rânduri-rânduri,
roind pe el, şi-n ale lui străfunduri
păianjenii urzind îl împânzesc.
Dar, ulmule de Dor, până te taie
securea rece a vreunui lemnar,
şi-apoi în jug de clopot te îndoaie
tâmplarul, ori în osie de car;
până te-or face-n vatră foc şi scrum,
să se-ncălzească cu a ta văpaie
în vreo colibă-n margine de drum;
până te frânge vântul şi răpune,
până te-mpinge râul înspre mare,
pe unda sa în depărtata zare,
prin funduri şerpuite de genune,
ulm drag, ce farmec are frunza ta
în versul meu mi-a mai rămas a spune.
Şi inima mea speră, tot aşa,
că primăvara mă va lumina
în toamna vieţii cu înc-o minune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează