Ai noștri sunt acesti munți
pietroși, mănosi, cărunți.
Căci noi ne-am cățărat pe ei spre Cer.
Noi ne-am deschis adâncurile de aur și de fier
și-am suferit cu ei prin ploi și ger...
noi le-am spintecat uriașele pântece,
noi le-am proslăvit frumuseți și cântece
și le-am cunoscut sufletul și furtunile
mai bine ca oricine.
în haiducia grea ori doinind domol după ei
nimeni nu i-a cunoscut și îndrăgit ca noi.
Da, acest pământ daco-roman,
Cine ar putea mai mult ca noi sa spuie
c-al lui e?
Cine l-a arat
din începuturile vremurilor neîncetat?
Cine l-a semănat?
Cine i-a fost slugă și stăpân?
Care dintre neamurile vechi si noi
au îngropat în sânul lui atâți eroi?
Și cu doina de veacuri aicea plânge?
Cine l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi
și l-a adăpat atâtea mii si mii de ani,
cu sânge și sudori
ca noi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează