De jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci și goi, pentru toți...
și-ai despicat în două istoria,
țăran de cremene
cum n’a fost altul să-țisemene,
Horia!...
te-ai desprins aspru din gloată,
cu-obraji supți,
cu ochi crunți,
să lupți
să-nfrunti
din sălbatecii-ți munți:
ostile craiului, temniță, roată...
vrut-ai sã spinteci pe munți, pe văi,
largi, netede, slobode căi
pentru-ai tăi
cei mâncați de străini, despuiați
de biruri, de sbiri,
de rele-orânduiri...
și uitați
de regi și-mpărați...
pân’la Bălgrad pe roată,
uimind călăi, nemeși, gloată,
ți-a bătut neschimbat sub tundra săracă
aceeași mare, ne-nfricată inimă romano-dacă...
duhul trăiește încă treaz în munți
și va trãi dârz cât vor domni peste moți
sbiri crunți
și mișelnici despoți...
uriaș domn
pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,
pe-al răzmerițelor roșu praznic, -
mai roși-vei oare vreodat, năpraznic,
acestui neam, viața și istoria, -
tu,
munte
al vrerilor noastre celor mai crunte.
Horia?!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează