Prea slab de azi, prin ură sau căinţă,
să-mi rup din piept atâta suferinţă
și peste tot ce-a fost încet să las,
ca o perdea, uitarea fără glas;
Ne’ngăduit nici să suspin Cuvântul
ce sună’n ape, trece lin cu vântul,
cu tine’n foşnetul micuţei rochi,
în datul mâinii, licurul din ochi:
Şi osândit să-mi stai alături bună,
când toate’n jurul meu vuiesc furtună,
iar dacă dau să’nfrâng aceste legi,
să urci sprânceana şi să nu’nţelegi;
Aş vrea să-mi iau fiinţa’n mâini acuma
și s’o sfărâm doar pulberea şi spuma!
Apoi să nasc din nou, dar fără simţ,
nici tălpi de-argint; sau aripi mici cu zimţ;
Să nu fiu cartea’n care - opreşti un deget,
nici patu’n care întri, doar eu preget,
icoana din perete să nu fiu,
în care’n aur doarme Sfântul Fiu;
Ci, risipind reci curcubee’n ramuri,
avuzul care cântă’nalt la geamuri,
și-l poţi zâmbind, privi de-atâtea ori,
că’n flori se naşte, cade iară’n flori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează