S-adună-n tine timpul și stă, nesocotit,
ca mii de orologii de veacuri neîntoarse.
E prea târziu și-atâtea cuvinte s-au rostit,
uscate-n foc de patimi si-n iad de gânduri arse!
Te-ajungi pe tine însuți din urmă și te vezi,
în locul dimineții de-azur de-odinioară,
în limpezimea unei statornice amiezi
cu zări strălucitoare și cer uscat de vară.
Întors de tine însuți, ce tristă nălucire!
te simti chemat din umbră de mii de voci și mâini;
și visurile tale clipesc în amintire
ca stelele văzute în funduri de fântâni.
Au fost acele visuri închipuiri nătânge,
un paradis de vorbe, fantasme fără grai,
un zbor de nori albaștri plutind pe-un cer de sânge
sau numai niște biete armuri de mucegai?
Străine-ți par acuma rimate spovedanii,
visări ïntortochiate, dorinti fără ecou,
și-atâtea stele moarte pe care le rod anii...
în giulgiul lor de clipe le-nvăluie din nou!
Cu cât te vezi în apa trecutului mai rar,
cu-atât amiaza clară mai mult te va cuprinde
și până la amurgul suprem și funerar
cristalul ei pe suflet mereu se va ïntinde.
Vrăjitoresc deliciu, din praf de stele moarte
să făurești o nouă armură pentru gând!
dă drumu-n tine vremii, zăgazurile-s sparte;
târziu nu-i niciodată și totu-i prea curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează