Fata blondă a pădurii - Edith Sodergran

N-a fost, ca ieri,
nunta fetei blonde-a pădurii?
N-au fost, ca ieri, atât de veseli mesenii?
Ea era pasărea uşoară, pârâul limpede,
ea era tainicul drum şi tufişul cu râsete,
ea era noaptea de vară beată şi îndrăzneaţă,
ea era fără ruşine, râdea fără măsură,
ea era fata blondă-a pădurii;
împrumutase fluierul cucului,
mergea cu pas jucăus din lac în lac.
Cînd fata blondă-a pădurii îşi serbă cununia,
nu era nici un nefericit pe pământ:
fata blondă-a pădurii nu ştie ce-i dorul,
are păr despletit şi potoleşte visele,
e palidă şi trezeşte dorinţele.
Fata blondă-a pădurii îşi serbează cununia,
brazii erau atât de mulțumiți pe colina de nisip,
şi pinii atât de mândri pe povârnișul abrupt,
şi jnepenii-atât de veseli pe costişe, în soare,
şi florile toate purtau colerete albe.
Codrii îşi presărau polenul în inimile oamenilor,
lacurile scânteietoare înotau în ochii lor,
şi fluturii albi veneau şi plecau înaintea lor.