Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea
noi n-am avut alt soare decât Umilința.
Dar până când, înger vagabond, până când,
trupul acesta gol și flămând?
Ne-am răsturnat oasele pe treptele bisericilor,
prin păduri, la marginea orașelor.
Nimeni nu ne-a primit niciodată
Nimeni, nimeni...
cu fiecare îndărătnicie murim
și rana mâinilor caută pâinea aruncată.
Marii judecătorimii-au închis
stăruind în ceața legilor lor,
pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temniță. Puneți lacăte bune fiarelor."
Odată, poate, cu înfriguratele zori, vom sângera
și spânzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar, lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare
vom avea pâine, pâine,
și un kilogram de izmă pe masă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează