Cascadele se aruncă-n abis
ca nişte albi, nărăvaşi armăsari
în vârtejuri de spume şi curcubeie.
Ca la un semn, în adâncuri
cu picioarele dinainte întinse zvâcnesc.
Îşi frâng, ah, albele picioare.
Mor apoi, în liniştea stâncii
și-n ochii lor, acum stinşi,
ca de gheaţă, se oglindeşte cerul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează