Zeiţa dimineţii răsărise
Spre-a lumina nemuritori şi oameni.
Atunci făcură zeii sfat, în frunte
Cu Joe care bubuie-n văzduhuri
Şi nu-l întrece nimeni în putere.
Luă Minerva între ei cuvântul
Şi începu a înşira mulţimea
De suferinţi răbdate de Ulise,
Căci nu uita, ci-i tot păsa de dânsul
Că sta ţinut acasă de Calipso.
Şi zise-aşa Minerva: „Tată Joe
Şi zeilor ceilalţi, voi fericiţii
Şi pururii, de-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine
Şi cruţător şi blând şi cu dreptate,
Ci veşnic rău, tiran şi fărdelege.
Căci iată cum a fost uitat Ulise
De toţi supuşii lui, cu care dânsul
A fost aşa de bun ca un părinte.
El pătimeşte rău şi zace bietul
Într-un ostrov în casele zeiţei
Calipso, care-l ţine cu de-a sila,
De nu se poate napoia în ţară,
Căci n-are năvi, nici lopătari să-l ducă
Pe spatele cel necuprins al mării.
Şi unde pui că umblă să-l omoare,
La-ntorsul lui acasă, peţitorii
Pe fiul lui, care s-a dus să-ntrebe
De tatăl său, să capete vreo ştire
La sfântul Pilos şi-n Lacedemòna.”
Dar Joe furtunosul îi răspunse:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din straja gurii,
Copila mea? N-ai pus chiar tu la cale
Ca peţitorii pedepsiţi să fie
La-ntoarcere de mâna lui Ulise?
Pe Telemah petrece-l tu acuma
Cu iscusinţă, că doar poţi, ca teafăr
S-ajungă el în ţară şi cu vasul
Din cale-i să se-ntoarne peţitorii.”
Apoi el zise fiului său Hermes:
„Tu, care eşti pe lângă celelalte
Şi vestitorul nostru, mergi şi spune
Zeiţei cea frumos împletoşată
Nestrămutata-mi vrere, ca păţitul
Ulise-acum să se întoarne-acasă
Nepetrecut de zei şi nici de oameni,
S-ajungă-n Scheria, mănoasa ţară
Ce-o locuiesc feacii, deopotrivă
De fericiţi ca zeii, şi-unde dânşii
Cu drag îl vor primi dumnezeieşte
Şi-l vor petrece-apoi c-un vas în ţară,
Cu daruri de la ei de-ajuns, cu aur
Şi-aramă şi veşminte, atât de multe
Cum n-ar fi dobândit el niciodată
Chiar dacă neatins venea pe mare
Cu partea lui de pradă de la Troia.
Căci e menit s-ajungă el să-şi vadă
Pe-ai lui şi casa-i naltă şi moşia.”
Aşa el porunci. Iar Hermes solul
Ceresc ascultă. Pe picioare-ncalţă
Sandale dalbe veşnice de aur
Cu care el se poartă tot ca vântul
Pe apă, pe uscat fără hotare,
Ia varga lui cu care după voie
Pe oameni îi adoarme şi-i deşteaptă
Din somn, şi zboară-apoi deasupra ţării
Pièria, din slăvi se lasă-n mare
Şi-acolo dă o fugă peste unde
Ca pescărelul care-n sânul groaznic
Al sterpei mări, tot pescuind, îşi moaie
Aripa deasă-n sărătură; astfel
Şi Hermes se purta pe mii de valuri.
Iar când sosi aproape de ostrovul
Cel depărtat, se repezi din apa
Cea viorie pe uscat şi merse
La peştera cea mare, unde zâna
Sălăşuia, şi o găsi în casă.
Jăratic mare-ardea în vatră.
Lemne De chedru şi de tuia ce se taie
Uşor, în vatră-arzând, mireasmă dulce
Împrăştiau departe-n tot ostrovul.
La stàtive, lucrând o pânzetură,
Ţesea zeiţa-n casă c-o suveică
De aur şi cânta cu-atâta farmec.
Iar peştera-mprejur era cu totul
Împădurită. Înfloreau puternici
Arinii, plopii, chiparoşii negri,
Mirositori. Şi-acolo zburătoare
Se cuibăreau, ba huhurezi, ba ulii,
Ba ciori limboase ce trăiesc pe mare.
Iar mai încolo podidea în jurul
Boltitei peşteri spornică-n putere
O vie-nstrugurită. Şi din patru
Fântâni zidite-aproape-n şir şi-ntoarse
Cu faţa osebit, curgea o apă
Cu totul limpede;-nverzeau alături
Şi-ntinse umede livezi cu ţelini
Şi toporaşi. Privind mândreţea asta,
Şi-un zeu putea să stea uimit în faţă-i
Înveselindu-şi sufletul şi ochii.
Acolo stând se minuna şi Hermes.
Şi după ce cu drag privi la toate,
Intră de-a dreptu-n peştera cea largă.
Cum îl văzu ea, floarea-ntre zeiţe,
Calipso-l cunoscu pe el, căci zeii
Uşor se pot cunoaşte laolaltă,
Oricât ar fi cu casa lor departe.
Dar nu-ntâlni năuntru pe Ulise.
El sta pe mal jălind ca şi nainte
Şi sfâşiindu-şi inima cu plânsul,
Cu gemet, cu dureri. Căta cu ochii
Înlăcrimaţi spre marea cea pustie.
Pe scaun luciu scânteios poftindu-l
Pe Hermes, astfel întrebă zeiţa:
„Cinstite, scumpe Hermes cel cu varga
De aur, oare ce-ai venit la mine
Tu care nu prea vii încoace? Spune-mi
Ce gând te-aduce. Voia ta sunt gata
S-o împlinesc, numai de-aş fi în stare
Şi dacă s-ar putea-mplini. Dar vino
Întâi să te cinstesc ca pe un oaspe.”
Aşa-i grăi şi-ntinse-o masă plină
De-ambrozie şi îi direse roşu
Nectar. Mânca şi bea ucigătorul
Lui Argus, zeul vestitor, şi-n urmă,
Când el se-ndestulă cu prânzul, zise:
„Pe mine, zeul, tu mă-ntrebi, zeiţă,
De ce-am venit la tine. Eu voi spune
Tot adevărul, dacă mi-ai cerut-o.
Cu sil-am fost trimis încoa’ de Joe,
Căci cine-ar sta voios să umble-atâta
Întindere pe apa cea sărată?
Şi nici măcar nu e pe-aici aproape
Vreun oraş cu oameni care-nchină
La zei prinoase şi jertfiri alese
De-o sută de juncani. Dar peste voia
Lui Joe nici un zeu nu-i dat să treacă
Şi nici să facă vrerea lui deşartă.
El zice că la tine e bărbatul
Cel mai nenorocit dintre bărbaţii
Ce nouă ani se războiră-n jurul
Cetăţii lui Priam. Şi dacă-n anul
Al zecelea oraşul cuceriră,
Se-ntoarseră napoi, dar ei în cale
Păcătuiră faţă de Minerva.
De-aceea şi asupra lor zeiţa
Porni furtună grea, cumplite valuri.
Pe el numai l-aduse-ncoace apa
Şi vântul. Joe cere-acum din parte-ţi
Cât poţi mai iute să-l porneşti pe dânsul,
Căci nu e dat să piară el departe
De dragii lui, ci e sortit să-şi vadă
Pe-ai săi şi casa-i naltă şi moşia.”
Se-nfioră zeiţa şi-i răspunse:
„Ah, cruzi sunteţi, pizmaşi fără potrivă,
Voi, zeilor ce nu lăsaţi din pizmă
Pe zâne de a-şi lua de soţ pe-oricare
Bărbat şi-l pot alege din iubire!
Aşa a fost odată cu-Aurora,
Când ea cu Orion se însoţise.
Voi cei cu trai tihnit o pizmuirăţi
Atâta vreme până ce Diana
Cea preacurată şi cu tron de aur,
Ochindu-l în Ortigia, cu blânde
Săgeţi ucise pe-Orion. Tot astfel
Când Ceres cea cu plete mândre-odată
Pe-o ţelină de trei ori răsturnată
Se-ndrăgosti cu Iasion, învinsă
De dorul ei; cum Joe-a prins de ştire,
De sus îndată-l fulgeră pe dânsul.
La fel acum, voi, zeilor, din pizmă
Nu-mi păsuiţi să fiu cu cine-mi place.
Doar eu îl mântuii după ce Joe
În mijlocul noianului cel negru
Trăsnind îi sparse vasul, şi pe talpa
Corăbiei plutea Ulise singur.
Pieriseră toţi bunii lui tovarăşi,
Pe el numai l-aduse-ncoace apa
Şi vântul. Drag mi-a fost şi i-am dat hrană
Şi-am juruit să-l fac fără de moarte
Şi fără bătrâneţe cât e veacul.
Dar dacă nici un zeu nu poate-nfrânge,
Nici poate face nemplinită vrerea
Lui Joe şi el dinadins o cere
Să plece dânsul, ducă-se pe mare.
Eu nu-l trimit de fel, căci n-am corăbii,
Nici lopătari cu care să-i dau drumul
Pe spatele cel necuprins al mării.
L-oi sfătui voios şi n-oi ascunde
Nimic spre a putea sosi cu bine
Şi sănătos la el în ţară.” Hermes
Grăi: „Trimite-l chiar aşa, dar iute.
Fereşte-te să nu-l întarţi pe Joe,
Mi-e nu cumva să tabere pe urmă
Asupra-ţi, mânios fiind pe tine.”
Aşa zicând, plecă ucigătorul
Puternic al lui Argus. Iar cinstita
Zeiţă o porni spre inimosul
Ulise, fiind gata la porunca
Lui Joe. Ea-l găsi pe mal cu ochii
Tot plânşi. Tânjind el viaţa dulce
Şi-o irosea şi-ofta de dorul ţării,
De când se săturase de zeiţă.
De-aceea noaptea s-odihnea de silă
Şi peste voie-alăturea de dânsa,
Căci ea-l voia în peştera cea mare.
Dar peste zi şedea pe mal el singur,
Pe stânci, şi se topea de dor, de jale
Şi lăcrima cu ochii duşi spre largul
Pustiului noian al mării. Zâna
S-apropie de el şi-i cuvântează:
„Sărace, nu te mai boci şi viaţa
Nu-ţi risipi aici, că eu îndată
Voios te voi trimite. Ia toporul
Şi taie lemne mari şi întocmeşte
O plută largă, bate-asupra-i scânduri,
Podeşte-o sănătos ca să te poarte
Pe-ntunecata mare. Eu într-însa
Ţi-aduc bucate, apă şi vin roşu
De-ajuns, ca nu cumva pe drum să suferi
De foame şi de sete. Ba şi haine
Ţi-oi da şi-ţi voi trimite dup-aceea
Prielnic vânt, ca tu s-ajungi în ţară
Cu totul neatins, dacă vor zeii
Olimpieni cei mai presus de mine
Când judecă şi pun la cale treburi.”
Dar, îngrozit, se-mpotrivi Ulise:
„Tu n-ai gând bun, zeiţă, tu vrei alta
Şi nu să mă trimiţi, dacă-mi spui mie
Să trec pe-o plută tot adâncul mării,
Înfricoşata, groaznica genune,
Pe unde nu trec nici corăbii negre
Şi cumpănite, chiar când bate vântul
Cel priitor. Eu nu mă-ncred în plută
Cu voia ta, de nu te-nduri, zeiţă,
Să juri un straşnic jurământ, că alta
Tu n-ai de gând să faci cumva cu mine.”
Zâmbi Calipso, fala-ntre zeiţe,
Şi-l netezi cu mâna şi-i răspunse:
„Ba te înşeli, tu, om în toată firea
Să cugeţi şi să-mi spui aşa prostie.
Dar iată, eu mă jur cu dinadinsul
Pe cer şi pe pământ şi chiar pe râul
Din iad, care e Stixul, cel mai mare
Şi cel mai straşnic jurământ al nostru,
Că alta n-am de gând să fac cu tine.
Ba cuget şi te sfătuiesc întocmai
Cum aş gândi să fac şi pentru mine
De-ar fi s-ajung la astfel de nevoie.
Că nu sunt fără cale eu şi nu mi-e
Nici sufletul de fier, ci plin de milă.”
Aşa vorbi şi merse ea nainte
Pripindu-se, iar el păşea din urmă.
Când amândoi în peşteră sosiră,
El s-aşeză în scaunul din care
Se ridicase Hermes, iar zeiţa
I-aduse de băut şi de mâncare
Din câte feluri gustă muritorii.
Apoi şezu în faţa lui Ulise
Şi zâne roabe harnic o slujiră
Pe dânsa cu nectar şi-ambrozìe,
Şi începură ei atunci să umble
Cu mânile la-ntinsele bucate.
Iar când la masă pofta-şi alinară,
Deschise vorba-ntâi frumoasa zână:
„Preaiscusite fiu al lui Laerte,
Ulise, tu, din Cel-de-sus purcese,
Aşadar vrei acum să pleci acasă
În ţara ta? Dar totuşi mergi cu bine.
De-ai şti tu însă cât mai ai să suferi
Nainte de-a sosi la tine-n ţară,
Ai sta cu mine-aici în casa asta
Şi-ai fi nemuritor, deşi duci dorul
Soţiei tale şi-o doreşti de-a pururi.
Ce-i drept, o fi ea trupeşă, frumoasă,
Dar nu mă ţiu eu mai prejos de dânsa,
Că nu se-ncape doar între zeiţe
Şi muritoare-ntrecere nici una
De frumuseţe şi de măreţie.”
Ulise priceputul îi răspunse:
„Nu-mi bănui, zeiţă preacinstită,
Că ştiu şi eu deplin că nu-i ca tine
Cumintea mea nevastă Penelopa
De mândră la privit şi de-arătoasă,
Căci ea e o femeie muritoare,
Iar tu eşti o zeiţă fără moarte
Şi fără bătrâneţe. Dar eu totuşi
Mereu doresc şi năzuiesc odată
S-ajung la mine, să mă văd în ţară.
Şi de m-ar bate iar vrun zeu pe mare
Eu voi răbda, doar ştiu să rabd necazuri,
Căci multe am păţit, răbdat-am multe
Pe valurile mării şi-n războaie.
Să fie şi-asta una pe deasupra.”
Aşa vorbi Ulise cu Calipso.
În vremea asta soarele apuse
Şi se-nnoptă. Ei merseră în fundul
Boltitei peşteri, unde se culcară
Şi petrecură până ce-adormiră.
A doua zi când se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-şi puse straiul
Şi-şi trase mantia pe el. Zeiţa
Se învăscu în haină mare, albă
Şi gingaşă, subţire; se încinse
Cu-n brâu frumos de aur şi-o maramă
Îşi potrivi pe cap, iar după asta
Se îngriji de drumul lui Ulise.
Îi dete dar un lung topor de-aramă
Cu două ascuţişuri, c-o mândreţe
De coadă de măslin vârtos legată,
Uşor de mânuit. Apoi o bardă
Cu lemnul bine lustruit şi-l duse
La capătul ostrovului, pe unde
Erau copaci mai mari, arinii, plopii
Şi brazii nalţi până la cer, cu trunchiul
Uscat de tot, călit de multă vreme,
O cherestea uşoară la plutire.
Zeiţa, după ce-i arată locul
Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.
El începu să taie-atunci, şi lucrul
Degrabă-l mântui. Cu totul zece
Copaci trânti pe jos şi cu toporul
Îi tot ciopli şi-i netezi cu barda
Ca meşter şi-i obli cu ciripia.
Într-ast-aduse sfredele zeiţa.
Şi grinzile le sfredeli el toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă
Şi le-nnădi cu scoabe şi cătuşe.
Pe cât un maistru rotunjeşte fundul
Unei corăbii largi de marfă, atâta
De largă-şi face şi Ulise pluta.
Pe deşi diregi aşază podul cârmei,
Îl pardoseşte bine cu lungi scânduri,
Ciopleşte un catarg cu care-mbină
Aninătoarea de vintrele albe,
Şi-i face-o cârmă plutei ca s-o mâne
Şi cu împletitură de răchită
O-mprejmuie de-a lungul şi de-a latul
Ca stăvilar de valuri. Dup-aceea
El grămădeşte-n fund povară multă.
Calipso-i mai aduce pânzetură
De pânzuit catargul, iar Ulise
Găti cu meşteşug şi pânzuitul.
Legă tot felul de frânghii, odgoane,
Şi funii de slăbit sau strâns vintrele
Şi-şi lunecă pe pârghii pluta-n mare.
Aşa el a fost gata-n patru zile,
Iar în a cincea din ostrov Calipso
Îi dete drumul, după ce-l lăuse
Şi miresmate primeneli îi dase,
Ea-i puse şi o utre cu vin negru,
Şi un burduf mai mare plin de apă,
Şi o traistă umplută cu merinde,
Cu bunătăţi gustoase de tot felul
Şi-i aburi prielnica ei boare.
Voios Ulise pânzele şi-nvoaltă,
Se pune-apoi la cârma lui şi-ncepe
Cu dibăcie să-şi îndrepte vasul.
Nu-i cad o clipă genele-adormite,
Căci ochii-şi-are pironiţi la stele,
La Cloşca, la Văcarul care-apune
Târziu, la Ursa, poreclită carul,
Vârtelnicu-în-loc şi ochitorul
Lui Orion, şi care singur este
Neasfinţit în Ocean; de-aceea
La stânga lui povăţui zeiţa
Pe căpitan să bată drum pe mare.
Călătoreşte el vreo zece zile,
Ba încă şapte, şi-ntr-a optsprezecea
I se iviră munţi umbroşi, pământul
Feacilor, pe unde mai aproape
Erau de el, şi-i se păru că vede
Un scut apărător pe ceaţa mării.
Neptun, care venea de la poporul
Etiopean, zărindu-l de departe,
Din munţi de la Solimi, plutind pe mare
Mai rău se-ncruntă, dă din cap şi-n sine,
„Vai, zice el, de bună seamă zeii
S-au răzgândit acum despre Ulise
Cât eu am stat la etiopi, căci iată
Că el s-apropie şi-acum e-n ţara
Feacilor, pe unde-i scris să scape
De-amarnica restrişte ce-l apasă.
Dar las’ că eu i-o fac din nou, s-o simtă
Cu vârf şi îndesat.” Aşa el zice
Şi strânge norii, marea cu tridentul
O tulbură, stârneşte-o vijelie
De-ncrucişate vânturi şi cu norii
Uscat şi apă-nvăluie,-ntuneric
Se-nalţă pân’ la cer. Dau iureş
Austrul, Munteanul vâjâind şi Băltăreţul
Şi Crivăţul, răscoală munţi de valuri.
Slăbi la suflet şi-n genunchi Ulise
Oftă şi-n sinea lui bărbată zise:
„Vai mie, bietul ! Ce-o mai fi cu mine
Pân’ la sfârşit? Că tare mi-este teamă
Să nu fi spus adevărat zeiţa
Că eu, nainte de-a sosi în ţară
Voi pune vârf durerilor pe mare;
Aidoma i se-mplineşte spusa.
Vezi ce mai nori împresură tot cerul,
Ce tulburată-i marea şi ce vifor
Se-nvolbură suflând din patru unghiuri!
De-acuma-i gata, moarte grea m-aşteaptă.
De trei ori şi de patru ori ferice
Danaii care la război pieriră
De dragul celor doi Atrizi în Troia!
Muream mai bine şi-ncheiam veleatul
În ziua când sodom venind troienii
M-au năpădit cu suliţi ferecate,
Când străjuiam la trupul lui Ahile!
M-ar fi-ngropat, m-ar fi slăvit aheii;
Acum mi-e dat să mor aşa de jalnic.”
Abia gândi el asta şi-un năprasnic
Talaz asupra-i vine cu putere
Grozavă năvălind de sus, şi pluta-i
Răzguduie. El e zvârlit departe
De plută şi din mâni sloboade cârma,
Catargu-i sparge la mijloc furtuna
Cea vajnică de-mponcişate vânturi
Şi-n mare cade mai încolo pânza
Şi beldia-i. Stă îndelung sub apă
Ulise-atunci, nu poate să se salte
Deodată de sub valul cel năvalnic,
Îngreuiat fiind de straie, darul
Zeiţei. Dar la urmă el răsare,
Din gură-mproaşcă unda cea sărată
Ce-i şuruie pâraie de pe creştet.
Nu-şi uită pluta el, cu tot necazul,
S-aţine-n valuri după ea şi-o prinde,
Se pune la mijlocul ei şi scapă
De cumpănă. Talazul acum poartă
Încoace-ncolo pluta după vânturi.
Cum toamna duce Crivăţul un maldăr
De încâlcit spiniş pe o câmpie,
Aşa şi pluta-i dusă-ncoace-ncolo
De vânturi pe noian, şi ba-i zvârlită
De Austru la Crivăţ ca s-o poarte,
Ba e de Băltăreţ încredinţată
Munteanului pe luciu să-i dea goană.
Îl vede pe Ulise-atunci copila
Lui Cadmus, Ino Leucotea, zâna
Subţire-n glezne, care mai nainte
Era o muritoare, iar acuma
Ea are parte în afundul mării
De cinstea unui zeu. Se-ndură dânsa,
Că-l vede-orbecăind aşa pe valuri
Şi chinuit, răsare din genune
Şi zboară-n chip de scufundar, s-aşază
Pe vasul bine-ncătuşat şi zice:
„De ce te urgisi zguduitorul
Pământului aşa grozav pe tine,
Sărmane om, urzindu-ţi atât de multe
Nenorociri? Dar capul nu-ţi va pune,
Cu toată-nverşunarea lui. Fă însă
Ce-oi spune eu, că-mi pari a fi cuminte.
Dezbracă-te de-aceste haine, lasă
S-o ducă vântul pluta, iar tu-noată
Cu mânile şi năzuie spre ţara
Feacilor, pe unde tu scăpa-vei.
C-aşa e scris. Dar ia marama asta
Vrăjită de la mine şi-o încinge
Sub pieptul tău; să n-ai pe urmă grijă
Că ţi se-ntâmplă vreun rău sau moarte.
Dar dacă pe uscat vei pune mâna,
Descinge-o de sub piept şi-arunc-o-n mare
Departe, iar tu pleac-apoi încolo.”
Aşa grăind, zeiţa-i dete vălul
Şi s-afundă în marea tulburată
Ca scufundarul şi sub valul negru
Se mistui. Îngândurat Ulise
Stătu puţin, oftă şi-n sine zise:
„Vai mie! Nu cumva-mi întinde iară
O cursă vreun zeu când mă îmbie
Din vas să mă cobor? Mai bine încă
Să n-o ascult, căci eu văzui cu ochii
Că prea-i departe locul unde-mi spuse
Că voi scăpa. De-aceea fac ce-mi pare
Că-i lucrul cel mai bun; rămân aicea
Să rabd orice durere pân’ce pluta
Se ţine încă bine cetluită.
Ci când o fi să mi-o destrame vântul,
Mă pun atunci să-not, că alt nimica
Mai bun de pus la cale nu-mi rămâne.”
Când el aşa se frământa cu mintea,
Neptun răpede-asupra lui deodată
O namilă de val boltit şi negru,
Şi-l mătură pe el. Cum vântul aprig
Suflând răscoală un mănunchi de paie
Şi-l spulberă pe câmp încoace-ncolo,
Aşa şi lemnăria plutei valul
O-mprăştie. Dar s-apucà Ulise
De-o grindă şi o călări strunind-o
Întocmai ca un cal de călărie,
Îşi scoase haina ce-i dăduse zâna
Şi grabnic se încinse cu marama,
Se dă pe brânci în mare şi se-ntinde
Cu braţele şi prinde-apoi să-noate.
Neptun îl vede, dă din cap şi zice:
„Mai oarbecă pe mare-aşa, mai rabdă
Obidă multă până ce te-apropii
De oamenii cei înrudiţi cu Joe,
Că tot socot că n-ai să te mai saturi
De pătimit nenorociri”. Cum zice,
El biciuie comoşii cai şi-ajunge
La Ege, unde şi-are el locaşul
Palatul strălucit. În vremea asta
Minerva mai închipuie şi alta:
Închise drumul vânturilor toate
Şi-orândui să stea pe loc tot vântul
Şi-acasă să se culce; doar pe unul
Dezlănţui, pe Crivăţul vifornic
De frânse valu-n faţa lui Ulise
Şi-i înlesni cărarea spre poporul
Feacilor cei iubitori de vâsle,
S-ajungă neatins de mâna morţii.
Nemernicì el încă două zile
Şi două nopţi bătut de valuri dese,
Şi-i tot părea că-l paşte nenorocul.
Dar când a treia oară zorii zilei
Îşi răsfirară pletele de aur,
Tăcu vântoaica şi era pe mare
Senin cu totul şi nevânt. Ulise,
Săltat puţin pe-o creastă de talazuri,
C-o repede căutătură-n faţă
Zări atunci apropiat pământul.
Cum nu mai pot de bucurie fiii
Când tatăl lor înzdrăvenit se scoală
Din patul unde-a tot zăcut şi chinuri
De-otravă a suferit de vreme lungă,
Topindu-se de-o boală ce-o iscase
Un duh afurisit, de care zeii
Spre fericirea lor îl lecuiră,
Aşa voios s-arată şi Ulise
Când vede-n faţă-i răsărind uscatul
Şi dealuri cu păduri. El tot înoată
Zorind să-şi puie pe uscat piciorul.
Iar când era de-acolo depărtare
De-un glas de om, atunci aude dânsul
Un clocot de la mal: vuia talazul
Izbit de stânci, se tot spărgea cu urlet
Îngrozitor şi-nspumega tot malul.
Căci nu erau limanuri, nici popasuri
Şi-acioale de corăbii, ci doar coaste
De ţancuri şi de stânci prăpăstioase.
Slăbi la suflet şi-n genunchi Ulise,
Oftă şi-n sinea lui bărbată zise:
„Vai mie, că-n zadar îmi dete Joe
Să văd pământ neaşteptat, căci tocmai
Când străbătui acest noian de ape,
Nu-mi pare nicăiri pe ţărm să fie
Un loc pe unde pot ieşi din mare.
Răsare-n faţă-mi zid de stâncărie;
Răsunător acolo muge valul,
Iar lângă ţărm afundă este marea
Şi nu pot să mă ţin pe amândouă
Picioarele, să scap de răul mării.
Să ies mă tem, că m-ar răpi talazul
Şi m-ar izbi de-o ţuguiată stâncă
Şi-mi poate fi zadarnică-ncercarea.
Iar dacă-not pe-alături mai încolo
Să cat liman sau vreo aşezătură
Pe mărgenişul mării, mă tem iară
Să nu mă ia vârtejul să mă-ntoarcă
Napoi pe larg cu gemet greu din suflet.
Ori nu cumva asupra mea s-asmuţe
Vreo zeitate din afund de mare
Vreuna dintre multele dihănii
Hrănite de-Amfitrita cea slăvită,
Că prea sunt urgisit de zeul mării.”
Şi-n vreme ce el astfel socotise,
Spre capătul stâncos îl duse valul.
Cu trupul rupt, cu oasele zdrobite
S-ar fi ales atunci, dacă Minerva
Nu-i da un gând: cu braţele-amândouă
Se prinse el de un colţan şi-acolo
Gemând se grepţină până ce valul
Trecu, şi el putu să se dezbare.
Dar când se năpusti napoi talazul
Răsfrânt, departe-l azvârli-n vultoare.
Precum când caracatiţa se smulge
Din cuibul ei, se ţine de crăcane
Pietriş mărunt, aşa de colţii stâncii
Lipite stau fâşii de piele ruptă
Din braţele-ndrăzneţe-a lui Ulise.
Şi-o undă mare-l înghiţi pe dânsul.
În ciuda soartei el pierea sărmanul,
De nu-l trezea cu sfatul ei Minerva:
Răzbate sus cu capul din talazul
Cel năpustit spre mal şi-o ia de-a lungul
Uscatului şi caută el în faţă-i
Vreun liman sau vr-o aşezătură,
Şi-noat-aşa mereu până ce-apucă
Pe gura unui râu cu ape limpezi.
Şi cel mai bun acolo-i pare locul,
Că-i neted, nestâncos, ferit de vânturi.
Cum vede râul curgător în faţă-i,
Se roagă-aşa de el: „Ascultă, Doamne,
Oricare-ai fi. La tine vin, fierbinte
Şi mult te rog, dorind să fug de mare,
De ciuda lui Neptun. De cinste-i vrednic
Şi chiar din partea zeilor tot omul
Ce rătăcind s-ar milogi la dânşii,
Cum eu acuma, dup-atâtea cazne,
La tine vin şi-ţi cad smerit la unda
Şi la genunchii tăi. Aibi milă, Doamne,
Sunt rugător, cer adăpost la tine.”
Cum l-auzi, stătu din mersu-i râul,
Opri talazul, potoli vârtejul
În faţă-i şi-l adăposti pe dânsul
Pe matca de la gura lui. Ulise
Căzu pe loc de mâni şi de picioare,
Puterile-i secaseră pe mare.
I se bolfise trupul, şi pe gură,
Pe nas ţâşnea dintr-însul sărătură
Acolo, fără glas, fără suflare
Rămase leşinat; îl copleşise
Preamarea-i trudă. Când la urmă prinse
Să mai răsufle şi să-şi vie-n fire,
Marama zânei de pe el desprinse
Şi-o azvârli pe râul scurs în mare.
Un val puternic o luă cu sine,
De unde-apoi o strânse Leucotea.
S-abate de la râu atunci Ulise,
Prin papură se pleacă şi sărută
Pământul drag, dăruitor de hrană
Şi, suspinând, aşa socoate-n sine:
„Vai mie, ce-o mai fi până la urmă
Şi cum să fac? De voi petrece-o noapte
Muncit de griji pe lângă râu, mi-e teamă
Ca nu cumva răcoarea cea haină,
Cu brumă din belşug împreunată,
Viaţa să-mi răpuie, aşa puţină
Şi şubredă cum e, de zbuciumată,
Căci boarea nopţii de la râu e rece.
De m-aş sui la deal şi-n umbra deasă
Sub tufe m-aş culca într-o pădure,
Şi frigul m-ar lăsa şi osteneala
S-am parte de plăcutul somn, mi-e teamă
Să nu fiu sfâşiat, mâncat de fiare.”
Aşa gândi. Şi socoti mai bine
Să intre în desişul din pădurea
Crescută pe un grind de lângă apă.
Se tupilă aci sub rămurişul
A doi măslini, din care unul rodnic,
Cellalt sălbatic, nimerise locul
Pe unde niciodată nu răzbise
Nici adiere umedă de vânturi,
Nici raze de la luminosul soare,
Nici ploaie peste tot, aşa prin ramuri
Era-ndesit şi-mpleticit tufişul
Sub care-aci se oploşi Ulise.
Cu mânile şi-ncăpută din frunze
Un bun culcuş, că mult a fost frunzişul
Acolo scuturat pe jos grămadă,
De-ai fi putut acoperi cu dânsul
Doi oameni, ba şi trei pe vremea iernii,
Oricât de aspru să fi fost iernatul.
Înviorat, cum îl văzu, Ulise
Se tolăni în pituliş la mijloc
Şi-asupra-i movili un strat de frunze.
Cum uneori un om când n-are-aproape
Vecini şi stă la capătul de ţară
Pe sub cenuşă-ascunde un tăciune
Ca sâmbure de foc să-i fie-n vatră,
Spre-a nu-şi aprinde focul de la alţii,
Aşa Ulise se-nveli sub frunze.
Pe ochi îi picură atunci Minerva
Un somn plăcut şi pleoapele-i închise,
Ca el să se întreme cât mai bine
De greul trudei care-l istovise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează