străvechi monahi
sosiți printre psalmi
evreo-valahi.
Năvălesc și sorb
din argila coaptă
laptele Domnului,
apa înțeleaptă.
Tună
în lună.
O, livezile, ciorile: crau!
Poeții mâncau?
Îmi dai voie domnule Ministru
să-mi chem oasele
de sub cheiul Dâmboviței
și să ți le dau în ochi?
Să le tremur lângă inima ta
ca filele cu suliți în locul literelor?
Ca rătăcite pergamente lunare?
Noi suntem Abel și Cain -
tu cine ești cu lanț de aur la gât,
cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
e malul de smoală
în care luneci curat
după lege și boală.
Poetul în haos are
casă, cimitir, floare.
Nu sminti inima
plecată în artă
nici rădăcinile ierburilor albastre
sus-puse, caldeenilor hartă.
E ceața limpede în care merg? Și visul
cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
foșnet aruncă la poeți.
Palatele vechi
scuturate, au ieșit -
mai multe cârje și urechi.
Ce culori am: uitați-vă!
Fluieră vântul prin mine -
un pescăruș alunecă și țipă
sub cerul fraged al iubirii
sunt un ocean cu munți fosforescenți
și arbori monocelulari
în secolul ciudat și marțian.
Sună spre nord un clopot de cristal,
are veșmântul lumii mele
ori dansul cântecelor arse?
În tron opt prinți bolborosesc
la regele mort din oglinzi -
unul țâșnește, de iacint
pumnalul, sus, în grinzi -
duge și stă: are și frunte
și chiar sprâncene să le-ncrunte.
Cine-l zărește, cu negură se învelește.
Tu erai hienă? Tu călăuza?
A intrat în ani și gropile au ieșit,
a intrat în obrajii mei
călărind viața cu pistoale,
călcând pâinea și durerea
ca un bun sătul de cărnuri putrede,
unii spun că e medicul lui,
că sângele celorlalți e lumina lui -
dar numai lenea și relația
i-a plămădit vuietul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează