În a mea liră de abanos
sunam odinioară
într-o poieniță
încetișor și armonios;
și iată se pogoară
o albă porumbiță
și pe lira mea se pune,
și, în loc să-mi cânte dulce,
amar plânge,
suspină și spune
că-i nefericită,
umblând rătăcită,
stingheră de soț, fără de care
ea simte că moare.
Eu i-am răspuns cu jale
că astăzi dimineață
glonțul armei mele
i-au curmat viața...
ea a țipat zicând:
„Și nu ți-au fost păcat?”
apoi capul plecând,
în brațe mi-au picat,
porumbița murind,
răzbunare cerând.
...........................
...........................
Atunci poșta mie
îmi aducea scrisoare,
că a mea soție
de dorul meu moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează