ale câmpului din marginea oraşului.
E o toamnă târzie, ca o primăvară galeşă,
zăbovind într-un aşternut jilav,
în care,
totul ia transparenţe de argint filtrat.
Soarele, neverosimil, ne-nsoţea, prieteneşte,
punând pe frunze o umbră de zâmbet,
repede fugărit de răcoarea din aer.
Într-un târziu prin ierburile-ncâlcite,
ţi-ai sumes rochia, ţinând-o-ntre degete
şi pulpele tale, cu pieliţa palidă,
de brună şi-aromitoare piersică,
pulpele pe care netezeşti, pe furiş, rochia
de câte ori ţi le conturează prea tare,
pulpele tale au apărut,
în dimineaţa însorită,
ca nişte trunchiuri rotunde de tineri copăcei,
firavi încă în izbucnirea lor de viaţă,
dar purtând în crengile lor, virtual,
podoaba mugurilor şi-a cărnii vegetale.
În atmosfera de junglă potolită,
aş fi vrut să-ţi sărut genunchii,
mai puri fiindcă mai ascunşi privirilor,
dar mi-ai surprins gândurile
şi degetele tale au încremenit pe rochie.
În poziţia asta stângace
în toamna care le jilăvea pieliţa,
genunchii tăi erau mai palizi
şi tu întreagă parcă mai-naltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează